De ce oamenii nu iubesc adevărul? (Sf. Augustin, Confesiuni)

"Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce atunci să se bucure de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decît puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul! Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decît bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întîmplă decît pentru că iubirea pentru adevăr este atît de mare încît oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat. Iubesc adevărul cînd îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc cînd îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul cînd el li se prezintă, dar îl urăsc atunci cînd le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămîne ascuns pentru ei. Da, aşa, chiar aşa este spiritul omenesc! Orb şi delăsător, dezgustător şi neruşinat, el vrea să se ascundă, dar nu acceptă ca nimic să-i fie ascuns. Dar este răsplătit prin chiar contrariul dorinţei lui: el însuşi nu poate ascunde adevărul, dar adevărul îi rămîne ascuns. Şi totuşi, chiar şi aşa, oricît de nenorocit ar fi, spiritul preferă să-şi afle bucuria în adevăr decît în minciună. Şi va fi cîndva fericit dacă, lăsînd deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri."